De ce eu? Țapul ispășitor!

حجة حقيقة مقال De ce eu este cu siguranță cel mai bun care a ieșit până acum din mâna lui binäre optionen ist das seriös Tudor Giurgiu. Matur, atent documentat și întrepătruns cu o ficțiune neintruzivă, frumos nuanțată și conturată pe personaj, filmul prezintă incidentele care au dus la suicidul procurorului Cristian Panait. Un caz cu grele implicații politice și sociale, analizat îndelung și redat pe peliculă nu doar pentru a prezenta situația sistemului judiciar român de acum 12 ani ci mai mult pentru a arăta cum toate relele lui pot aduce un om pe marginea prăpastiei mintale și, în final, pe asfaltul din fața unui bloc înalt.

Am văzut o dramă cu accente puternice puse pe un personaj ce se degradează treptat și ajunge, din idealul justițiarului tânăr, corect, deștept și extrem de strict cu sine, o epavă creată de un sistem bolnav, un țap ispășitor pedepsit pentru principiile ce l-au adus cândva pe val. köpa 300 mg viagra 200 mg Emilian Oprea se pierde în identitatea procurorului și joacă credibil, curat și implicat fără să dea senzația că pe umeri îl apasă greutatea de a reda viață unui personaj real a cărui familie și prieteni îi urmăresc fiecare mișcare. La proiecția work in progress a filmului Emilian spunea că nu știe ce s-a întâmplat cât a filmat, că s-a lăsat cucerit de personaj și a mers așa cum l-a dus inspirația. M-am bucurat să o văd și pe binäre optionen strategie banc de swiss Andreea Vasile, actriță tânără, suflu nou și bun al scenei noastre, aici în pielea iubitei procurorului, o jurnalistă ce visează la o familie cu cuib și copii, o femeie ce vrea să înțeleagă drama prin care trece jumătatea ei și, mai presus de orice, vrea să-l știe fericit.

Povestea completă o veți afla fie astăzi la Timișoara, fie mâine la Cluj, unde au loc ultimele două proiecții ale variantei în lucru și dialogul de după cu Tudor și Emilian sau în Februarie atunci când varianta finală a filmului va ieși în cinematografe. Da, mă voi duce și atunci pentru a vedea un film complet, atât ca poveste cât și la nivel tehnic, unde mai e de muncă.

Frumoasă inițiativa asta de a plimba o variantă intermediară a filmului prin țară pentru a culege feedback bun de pus în practică apoi. S-a văzut în sală cum lumea contribuie cu idei, fie ele critice, fie de apreciere și îl provoacă pe Tudor să regândească, să adapteze sau să vadă ce a pierdut cu vederea. Desigur, părerile sunt împărțite. Am auzit ba de finalul prea dramatic, ba de finalul prea soft. Dar cel mai productiv moment a plecat de la regizor: Ce părere aveți de muzica din film? E prea multă? Cum e? Aici nu-i nimic de reproșat, chiar îi spuneam că nu e nici prea multă, nici nu deranjează alternanța muzicilor contemporane cu fragmente din anii 70. Veți vedea și veți înțelege de ce mi se pare că cele două merg mână în mână și transmit exact ce-i nevoie în momentele cu pricina.

Ca să închei, îmi permit să-i contrazic pe cei ce spun că filmul face din Cristian Panait un simbol, un erou al justiției române, un om care a ținut de principii și a mers până la capăt cu ele. Nu cred că-i așa. Mai mult, cred că portretizează ceea ce ar trebui să fie atitudinea și caracterul corect al unui magistrat, cu corectitudinea și principiile nemișcate, cu o viață dedicată dreptății, nu avansului în carieră prin orice mijloc. Oricum ar fi, țin să cred că sistemul ce funcționa doar pentru a da funcții și a coafa diverse interese s-a schimbat în ultimii ani și nu mai reprezintă un pericol la integritatea celor care lucrează în interiorul lor. Sper măcar că așa e.

Amenințarea Coreei sau publicitate deșteaptă?

Am citit de dimineață una dintre cele mai savuroase știri văzute în ultima vreme. Cum Seth Rogan și James Franco pregătesc lansarea unui film în regia lui Rogan, The Interview, mi-e greu să-mi dau seama dacă ce am citit e fie cea mai hilară acțiune a unui guvern comunist sau una dintre cele mai mișto strategii de promovare puse la punct pentru un film.

The Interview spune povestea a doi jurnaliști angajați de CIA să-l căsăpească pe Kim Jong-un. Nici nu-i nevoie de mai mult din plotul filmului ce se va lansa pe 16 octombrie în State, ca să înțelegem de ce Coreea de Nord ar putea reacționa volent la asta. Iar publicațiile The Independent și The Guardian spun că deja există o amenințare oficială din partea guvernului corean la adresa SUA. Aparent, dacă SUA nu împiedică apariția acestui film, Coreea e pusă pe scandal. De ce? Pentru ca un film care plănuiește asasinarea liderului suprem este considerat un act de terorism și un îndemn spre război, iar regizorul “gangster” Rogan este deja un inamic al statului.

Nu știu dacă amenințarea e pe bune sau vorbim doar de un PR stunt, dar în orice caz, pentru Rogan e o mină de aur. Dacă coreenii chiar au protestat împotriva filmului, Rogan a reușit să atragă atenția celei mai închise țări de pe planetă. Cu un simplu film a devenit inamic al statului și al liderului suprem, dușman vehement al nord-coreenilor, rău făcător de rang I, regizor gangster. Dacă totul e doar un hoax, filmul lui a căpătat mai multă atenție decât ar fi reușit altfel și a stârnit deja, înainte cu mult de lansare, o serie bună de râsete. Iar Rogan și Franco vor călca teferi și mândri pe covorul roșu, având mereu în spate o campanie de PR deșteaptă și atractivă, curajoasă de-a dreptul.

Indiferent de situație, sunt încântat de-a dreptul de modul în care se prezintă acum astfel de materiale de presă. Nu știi dacă e știre sau advertorial, dar trebuie să încerci să discerni, să filtrezi și să concluzionezi. Cu siguranță câteva zile mai târziu aflii și rezultatul oficial. Așadar, dacă vedeți că SUA este bombardată brusc, nu mai e vina teroriștilor. Sunt nord-coreeni care nu vor auzi sau vedea vreodată filmul lui Rogan, dar vor muri fericiți pentru onoarea liderului suprem, meșterul Kim Jong-un.

Amintiri din copilărie: Tom și Jerry

Când am povestit aici despre taxiurile din Cluj care rulează pe ecranele integrate în tetieră episoade din Tom și Jerry, nu mă așteptam ca google să înceapă să trimită oameni care caută ceva legat de serial chiar la acel articol. Dar o face și rău îmi pare că acolo nu se găsește niciun episod, niciun gând sau o vorbă bună despre șoarecele și pisica cu care o bună parte din noi am crescut.

Lăsați-mă să- mi îndrept greșeala. Chiar dacă n-am fost fan la început (de fapt în copilărie nu mi-au plăcut multe lucruri de care acum sunt pasionat [includem aici și măslinele]), odată cu trecerea timpului am prins și gustul Tom și Jerry. Umorul deștept, situațiile inedite și ideile trăznite ale scenariștilor mi se par și acum printre cele mai originale și potrivite lucruri făcute vreodată în animația de acest gen. Zeci de copii au învățat lucruri elementare de cultură generală de acolo. Chiar dacă își mai schimbau și câte o oală peste picior, nici Tom, nici Jerry, nici celelalte personaje care apar episodic în întreaga poveste nu au susținut și încurajat violența. De multe ori s-a întâmplat chiar invers: am învățat prietenia, corectitudinea, lucrul în echipă, ironia. Dacă nu mă credeți luați și revedeți episoadele. Veți înțelege.

Vă las cu unul dintre episoadele mele preferate și o rugăminte. Lăsați dacă vă face plăcere câte un link de youtube în comentarii. Mi-ar plăcea să facem un playlist animat cu care să ne mai amintim vârste mai simple.

[vsw id=”6dikQwSwoIk” source=”youtube” width=”600″ height=”350″ autoplay=”no”]

Regii patiseriei

Nu sunt un fan al deserturilor, dar sunt fascinat, uimit şi atras de arta din spatele lor. Într-un mod voyuristic mai mult decât dintr-un instinct de a imita, de a învăţa şi aplica, privesc cu drag deserturi, moduri de creaţie, inspiraţia şi talentul din spatele lor. Am descoperit recent un documentar despre cel mai important concurs din lumea patiseriei. Meilleur Ouvrier de France este titlul acordat celor mai buni patiseri ai lumii în urma unei competiții aprige de trei zile. Pe lângă zecile de elemente de desert pe care trebuie să le creeze, maeștrii ajunși în finala trebuie să lucreze cu zeci de tehnici și ingrediente, sculpturi din zahăr care se pot destrăma oricând, detalii alcătuite din alte detalii. Totul pentru titlul MOF, titlu care le dă voie să poarte gulerul specific.

Dacă vreți să vedeți cum se îmbină munca cu pasiunea, talentul, răbdarea și dragostea față de desert, vă recomand  http://gayleharrell.com/185578.php binäre optionen reich geworden Kinfs of Pastry (trailer dreapta sus) köp viagra billigt . Urmărindu-l veți înțelege ce este în spatele unui desert cu adevărat rafinat și de ce prețurile lor sunt atât de mari.

Proiecţie scurtmetraje semnate Adrian Sitaru

De regizorul استراتيجية مثلث الخيارات الثنائية Adrian Sitaru am auzit în 2008, la un an după ce şi-a făcut debutul în cinematografe cu “ لنا ثنائية قائمة الخيارات السماسرة Pescuit Sportiv“. Un film bun pe atunci, un regizor promiţător. Apoi i-am văzut pe rând, de-a lungul anilor şi scurtmetrajele: binäre optionen auf was setzen “Valuri” (2007), http://braintrainwin.com/?kiperde=binÃÆ\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\'¤re-option-testen binÃÆ\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\'¤re option testen “Lord” (2009), rico com opções binarias “Colivia” (2010) şi “ http://beeline-music.de/allgemein/2008-07-01/der-neue-drummer-ist-da/ bdswiss infomaterial kostenlos downloaden Chefu’” (2012) pe care l-am văzut la Comedy Cluj în acelaşi an. Tot la Comedy Cluj, dar în 2011 am văzut şi “ come fare trading di opzioni binarie Din dragoste cu cele mai bune intenţii“, pe care l-am apreciat ca unul dintre cele mai bune filme făcute în România. M-am convins că Adrian este unul din regizorii de urmărit în România şi sunt hotărât să văd tot ce va produce în viitor.

Dacă lungmetrajele le mai prindem prin cinematografe (sau chiar pe net, iertată-mi fie completarea), scurtmetrajele sunt ascunse  şi ţinute bine, căci nu au loc de distribuţie (sistemul nostru e mai ciudat de felul lui, are o frică nativă faţă de scurtmetraj, deşi România produce o mulţime de astfel de filme, multe dintre ele foarte bune!). Iată că, în anticiparea noului film semnat Sitaru, “Domestic”, pe care îl vom vedea în cinematografe anul acesta, putem vedea cele patru scurtmetraje ale lui Adrian Sitaru în binära optioner bra Cluj. Pe  Г?В?Г,В?Г?В?Г,В'Г?В?Г,В?Г?В?Г,В?Г,ВTГ?В?Г,В?Г?В?Г,В?Г,В?Г?В?Г,В,Г?В,Г,ВЕ difficile guadagnare con opzioni binarie 15 martie, la robo para opções binarias Casa TIFF, de la ora 19:00.

Vă sfătuiesc să nu pierdeţi ocazia. Filmele sunt bune, merită vizionate, mai ales că nu ştiţi când mai aveţi ocazia. Rupeţi din seara de vineri două ore şi mergeţi să vedeţi munca pe care au depus-o zeci de oameni pentru a obţine cele patru producţii care au acumulat vreo 58 de premii în festivalurile la care au participat.

 

Iubitul meu e zombi, te rog nu fi rece

Înţeleg că din raţiuni de marketing, titlul filmelor venite din state trebuie uneori adaptat. E o diferenţă culturală şi lingvistică între popoarele noastre şi asta se resimte şi la nivelul consumului de film. Dar niciodată nu am înţeles de ce adaptările sunt făcute la nimereală. De ce de la traducere se ajunge la un alt titlu, la invenţii, la nişte cuvinte aruncate aiurea pe un poster şi lăsate pentru publicul român.

De unde şi până unde “Warm bodies” a ajuns “Iubitul meu e zombi. Te rog nu fi rece”. De unde atâta imaginaţie şi care este scopul acestui masacru. Titlul original are nişte raţiuni bine construite. Adaptarea în română însă, n-are nicio noimă. De ce nu “Trupuri calde” sau măcar “Zombie cu trupuri calde”? De ce “iubitul meu e zombi” şi de unde şi până unde “te rog nu fi rece”?

Fraţilor, traduceţi, adaptaţi, dar nu daţi cu pietre în munca unor oameni şi în intelectul nostru. Doare! Imaginaţi-vă dacă marile producţii ar fi păţit la fel, cum erau tratate de români: “Naşul. Sărută-mi inelul”, “Omul păianjen. Supererou modificat genetic”, “Batman. Şi peştera”, “Pe aripile vântului. Cu dragoste”, “Clubul de luptă. Două reguli” etc.

PS: Nu am văzut filmul, doar mi-a atras atenţia titlul. Când îl voi vedea mă voi pronunţa şi asupra lui.

Hopkins, Hitchcock, Mirren

Cea mai interesantă parte a filmului “Hitchcock” este transformarea lui Anthony Hopkins în personajul principal. Machiaj, proteză, costum care să-i adauge în faţa camerei câteva kilograme în plus, zeci de teste la cameră, sute de ore de studiu din partea actorului pentru a imita, cât de fidel posibil, vocea actorului. Cu un astfel de efort, e imposibil ca rezultatul să nu fie satisfăcător. Şi este. Oh, cât de bine se mulează Hopkins pe Hitchcock. Dispare senzaţia că e un actor ce interpretează şi rămâne doar rodul muncii. Rămâne talentul pur, ajutat desigur de restul elementelor care compun personajul.

Pe al doilea loc, relaţia între Hopkins şi Hellen Mirren este la fel de crucială pentru film precum întregul scenariu. Şi le iese senzaţional. Se potrivesc de minune pe cameră şi joacă imecabil fiecare minut din film. Ăsta este viitorul. Pe măsură ce poveştile nu mai captează 100% spectatorul, actorii şi relaţiile pe care le crează între ei se dovedesc a fi cele mai importante arme ale unui film. Chimia, pasiunea, tensiunea dintre cele două personaje sunt atât de reale încât abia aştept să îi mai găsesc într-un film pe viitor.

În rest, Hitchcock este un film biografic bine construit, povestea este interesantă şi coerentă, iar per total cele două ore din faţa ecranului sunt timp câştigat cu siguranţă. Păcat că nu a fost luat în considerare ca şi candidat serios la Oscaruri. Dar, cum spunea Hopkins într-un interviu, Oscarurile sunt un joc de popularitate mai mult decât o recompensă pentru calitate:

I’ve been around — I’ve got the Oscar myself for “Silence of the Lambs” — and having to be nice to people and to be charming and flirting with them … oh, come on! People go out of their way to flatter the nominating body and I think it’s kind of disgusting. That’s always been against my nature.

Scurtmetraj: Minute Infinite

V-aţi întrebat vreodată cum ar fi fost viaţa voastră dacă într-o zi aţi fi mers cu cinci minute mai repede? Sau dacă aţi fi răspuns la un apel pierdut pe care nu l-aţi întors la timp?

Vara trecută, la Divan Film Festival, am văzut unul dintre cele mai interesante scurtmetraje din ultima vreme. În viziunea Ceciliei Felmeri, filmul prezintă ciclul vieţii, repetiţia evenimentelor cotidiene cărora îi suntem prizonieri fiecare dintre noi. În jurul ideii de furtună declanşată de aripile unui fluture, “Minute Infinite” propune, într-o structură bine construită, exact un astfel de eveniment. Singura întrebare care rămâne este “ce-ar fi fost dacă?”

Trailerul filmului îl puteţi vedea în bara laterală, iar întreg scurtmetrajul dacă daţi un click aici.

Firul de argint

Silver Linings Playbook pune frumos pe peliculă problemele pe care societatea le are de atât de mult timp încât au ajuns să pară ceva natural. Integrarea fiecăruia dintre noi, adaptarea la nişte standarde atunci când mintea noastră vede altceva, trădarea şi efectele ei, problemele pe fond nervos, excesul de violenţă şi suferinţa acumulată, toate se întrepătrund în vieţile personajelor din film.

Bradley Cooper şi Jennifer Lawrence dau viaţă unor personaje pe cât de disfuncţionale, pe atât de normale şi expuse unor valori circumstanţiale ale societăţii. Cuplul este cel mai sigur mod de a duce o viaţă normală. Separate, personajele lor sunt doar două vieţi cu probleme care se luptă să trăiască în umbra viselor fiecăruia. Fie că e vorba de reîntregire a unei familii de mult distruse, fie că e despre îndeplinirea unui vis, vieţile celor doi se aranjează, se potrivesc şi duc la o unitate care funcţionează.

De fapt, filmul nu are o poveste atât de interesantă, dar construcţia personajelor te ţine lipit de ecran. Chiar dacă accentul este pus pe personajele principale, am fost fascinat de disfuncţionalităţile de care se lovesc celelalte caractere. Tatăl, jucat cu şarm şi siguranţă de Robert de Niro, este un parior ratat, doborât nu doar de pierderile financiare ci şi de obsesia superstiţiilor. Totul se întâmplă cu un motiv, dar niciodată din absenţa unei telecomenzi, a unei batiste sau mai rău, de controlul asupra fiului care îţi părăseşte cuibul pentru a-şi rezolva propriile probleme. Prietenul cel mai bun este dependent de soţie, atât de tare încât nu are curajul să comunice nici cele mai mici probleme.

Silver Linings Playbook este un film de retrospecţie, dar şi o soluţie pentru orice problemă. Oricât de grav ar fi, mereu trebuie să căutăm o strategie de ieşire, o soluţie, un fir de argint.

Poziţia Copilului: de la tehnic la personal

Am scris deja despre “Poziţia Copilului” şi victoria lui la festivalul de la Berlin. Ursul de aur luat acolo nu a însemnat neapărat apariţia celui mai bun film pe care l-a văzut România, ci, mai degrabă, faptul că în cinematografia noastră se formează un trend al câştigătorilor, lucru care mă bucură şi sper să împietrim în poziţia de câştigători ai premiilor care ridică imaginea noastră în faţa întregii lumi.

Normal, premiul nu a fost acordat gratuit, filmul are toate calităţile pe care câştigătorii ursului de aur trebuie să le aibă. M-am bucurat să văd filmul în prezenţa echipei şi a unei săli arhipline la Cinematograful Florin Piersic din Cluj. Am simţit emoţiile celor patru ce purtau stema filmului (Călin Netzer, Luminiţa Gheorghiu, Boogie şi Ilinca Goia) în timp ce aplaudam. Minute în şir, bravo lor, bravo spectatorilor.

Din partea mea filmul e cu bune şi rele, cele din urmă fiind mult mai puţine. E, pe bună dreptate, unul dintre cele mai bune pe care România le-a prezentat lumii. Stilul regizoral e unic. Călin spunea la premieră că a dat mână liberă cameramanilor şi editorilor, iar asta se vede. Imaginea te poartă, atunci când e nevoie, în sufletul actorului. Îmi imaginez că a fost inconfortabil şi pentru Boogie şi pentru Luminiţa să joace aşa, dar rezultatul face diferenţa. Spun lor pentru că au scene în care emoţia pe care trebuie să o transmită este atât de intensă încât cea mai mică ieşire din personaj putea distruge totul.

Performanţa atât de lăudată a Luminiţei Gheorghiu este mult peste cuvintele noastre. Pentru noi, simpli privitori, fără pregătire actoricească, jocul ei e impecabil. Emoţia, concentrarea, ambivalenţa stărilor, dublajul simultan între controlul autoritar, nervi şi dragoste faţă de copilul ei este absolut incredibil. Nu pot decât să mă gândesc că în fiecare seară, când termina filmările, Luminiţa Gheorghiu se prăbuşea în pat. Atâta concentrare, atâta muncă şi luptă pentru un personaj te consumă cu siguranţă.

Au mai spus câţiva, o să o spun şi eu: Vlad Ivanov reuşeşte încă un rol minunat! Pentru un episodic, Ivanov reuşeşte să facă din personajul lui un antagonist aproape ideal pentru orice James Bond. Maleficul, inteligenţa, sclipirea aia care te face să-i urăşti personajul în timp ce îl admiri pentru cât e de bun, asta îmi spune Ivanov cu fiecare rol de acelaşi gen pe care se prezintă pe ecrane.

Per total, “Poziţia Copilului” e un film puternic. Tare, dur, care pune punctul pe i fără să se învârtă în jurul cozii. Umorul atât de necesar pentru situaţiile încinse în film este introdus perfect. Nu preia niciodată din forţa momentului, nu exagerează, doar relaxează pentru câteva secunde frunţile încruntate. Bine gândit, bine făcut. Bravo!