E clar, viața mea are nevoie de o schimbare în abordare. E timpul să fac ceva pentru mine. Ceva în care să cred mai tare decât în orice proiect am pus cotul până acum, mai mult decât în orice mișcare am luat parte. Simt nevoia unui „cămin”, dacă mi-e permis să-i spun așa, unei munci zilnice pentru mine. Să-mi fiu propriul șef, cel mai rău critic, cel mai bun prieten de la muncă, să-mi dau salariile la timp și să constat că rămân fără bani pe zi ce trece.
Chiar sunt curios cum ar funcționa toată treaba asta. Aș pune la punct o afacere, apoi aș dezvolta-o încet încet ca să realizez într-un moment că nu mai am niciun fel de fond. Aș lua un credit refinantare, adică aș investi din nou în aceeași idee care la o primă strigare n-a produs cine știe ce și m-aș chinui să o țin pe linia de plutire. M-aș concedia de vreo 2-3 ori, apoi aș avea câteva interviuri pentru angajare, aș ajunge din nou director de marketing, doamna de la curățenie, ăla de face cafeaua dimineața la birou, tehnicul și executivul. Aparent, mă pricep la afaceri cam cât se pricepe mama la bloguri. Le văd, le citesc, le discut, dar nu cred că am pornirea de a mă apuca de una. E totuși amuzant gândul ăsta și atunci risc măcar cât să dau faliment de vreo trei ori într-un singur material. De blog.
Poate totuși într-o bună zi…
