splashd-actressroundtable[1]

[2] The Hollywood Reporter – Roundtables

Pentru că la noi în țărișoară entertainmentul TV lasă de dorit (există, după capul meu, doar câteva produse ce merită urmărite), e bine să mai tragem un ochi și-n curțile vecinilor. Fie că-s prin Europa, sau peste ocean, există o mulțime de echipe ce realizează emisiuni TV sau exclusiv online excelente, bune de vizionat oricând și mai ales cu conținut original și sănătos, din gama celor care fac să treacă timpul fără să observi. Multe, gratuite la vizionare și de calitate, programele de care vorbesc se întind ca structură și tematică de la live/talk show-uri până la sesiuni de interviuri excelente.

Una dintre emisiunile cu format de interviu e cea de la The Hollywood Reporter – Roundtables. Discuții de o oră cu actori, regizori, scenariști, producători și alte bresle din lumea filmului, deschise, necenzurate și care oferă o adevărată privire din interiorul industriei. Toate-s de urmărit, iar una dintre cele mai recente, adună 8 actrițe mari de film (și teatru), nominalizate la Oscar 2016 și le provoacă să-și pună ideile și viața în fața camerelor, fără să joace roluri. E fascinant cum 8 doamne (foarte) mari ale Hollywood-ului te pot ține în fața ecranului oferindu-ți răspunsuri la întrebări pe care poate nu ți le-ai pus niciodată. Vă recomand ca în timpul liber să dați un ochi peste THR Roundtables.

Read More

keeptalkingnobodyexplodes

[1] Un joc excelent și câteva vorbe în plus

Au trecut opt luni de când n-am mai pus nicio literă aici. Opt luni în care tot felul de lipsuri și-au pus amprenta și nu m-au ghidat către blog, dar în care m-am gândit mereu cum ar fi dacă ar fi fost să. Să continui, să scriu constant, coerent, consecvent. Cine ar fi citit, ce-aș fi scris, despre ce sau despre cine, unde-aș mai fi ajuns și cu cine aș mai fi avut plăcerea să împart o vorbă. N-am răspuns la întrebări și cred că tocmai de aceea mă întorc aici. Până la urmă, spațiul ăsta iartă tot, absențe, ignoranțe, lipsuri și prostii. Spațiul de aici e al meu, cu facturi anuale și cheremuri. Voi încerca să-l folosesc, să nu-l mai simt ca pe-un obstacol, ce nu poate fi depășit dacă închizi ochii, ci ca pe-o fereastră sau de ce nu un megafon prin care să lansez în lume niște idei. Până una alta, voi folosi spațiul de aici să vă recomand lucruri frumoase. De la filme, la varii feluri de mâncare, jocuri și muzici ce-mi ies în cale și mă fac un om mai bun. Dacă mă credeți și le încercați, să-mi dați de știre. Dacă găsiți ceva mai bun, nu ezistați să-mi spuneți. Hai să facem schimb de lucruri frumoase, să ne retragem aici din calea internetului prea brutal, prea real și prea agresiv.

Din categoria jocurilor sociale, astăzi vă îndrum către unul dintre cele mai bune pe care le-am întâlnit în ultima vreme. Fie că-l jucați acasă, fie că scoateți un laptop și-o gașcă de prieteni în oraș, minunea asta nu dezamăgește și oferă câteva ore bune de distracție. Totuși vine cu-n avertisment: pe măsură ce nu veți reuși să bateți jocul, vor apărea frustrări și supărări minore ce nu trebuie lăstate să preia controlul. Pentru cei ce nu suportă să piardă, amintiți-vă că e doar un joc și are buton de replay. Deși e momentan doar în engleză, nu consider asta ca fiind o problemă.

Mecanismul jocului e simplu: dintr-o gașcă de jucători (minim 2), unul stă cu laptopul (transformat aici în bombă) în față, iar ceilalți cu manualele de dezamorsare în mâini. Față în față cu bomba, jucătorul de la laptop e obligat să descrie tot ce vede și să răspundă cât mai repede la întrebările celor care, folosind manualele, încearcă să rezolve puzzleurile ce apar în joc. Cheia e comunicarea constantă și coerentă, dar și atenția, memoria, puterea de concentrare și abilitățile de time management atârnă greu în rezultatul jocului. Fără alte prezentări, vă recomand cu încredere:

Keep Talking and Nobody Explodes

Îl găsiți pe site-ul de mai sus, dar și Steam, cu aprox. 15$.

Vă garantez că nu veți regreta orele petrecute cu jocul și folile aferente în față, nici banii cheltuiți pe el, ci veți avea multe de câștigat dacă deschideți puțin mintea și ochii.

Read More

BRC

Bucovina Rock Castle, no. 5

De cinci ani de zile, Andi Drăgușanul (Toy Machines), împreună cu tatăl lui și încă o mână de oameni, se chinuie să aducă, în fiecare august, un lineup rock în Bucovina. Cu un spațiu de basm, șanțul Cetății de Scaun din Suceava, pasiune pentru muzica bună (cu precădere rock) și puțin sprijin din partea trupelor rock de prin țară, trupa Bucovina Rock Castle (BRC) reușește să pună și anul acesta muzică de calitate pe scena cetății.

Acum cinci ani, pe scena din șanțul cetății se adunau o mână de trupe locale și naționale și dădeau naștere unui eveniment devenit acum un adevărat festival rock. Ani mai târziu, BRC nu mai reprezintă doar câteva seri de cântat și-un public timid din Suceava, ci un eveniment cheie al regiunii Bucovina ce atrage public din toată țara datorită line-up-ului serios, de calitate, dar și a atmosferei de festival. Camping gratuit, bilete modeste ca preț (având în vedere line-up-ul) și o garanție a calității asigurată de anii de organizare din trecut, toate astea fac din BRC un eveniment quality pe harta muzicii Românești. Îndrăznesc chiar să spun că în timp ce Clujul conduce ca număr de festivaluri, în țară existe puține alte orașe care mișcă în această direcție, iar Suceava, datorită Bucovina Rock Castle, e printre ele.

Dacă anul trecut BRC a uimit cu un line-up care-i includea pe cei de la Nazareth (iar combinația Nazareth + Cetate de Scaun a fost minunată), anul acesta linia se întinde mai mult, iar participarea internațională e mai vitează. Dubioza Kolectiv se întorc în cetate (bag seama că au fost fascinați data trecută), iar în ultima seară de festival, highlight e unul dintre cele mai pregnante nume ale rockului și jazzului european: Jan Akkerman (& Band). Pe Akkerman merită să-l vedeți live dacă jazzul și rockul sunt două dintre pasiunile voastre muzicale, iar asta n-ar trebui să o spun eu, ci sufletul meloman din fiecare. Iar pentru fanii death metal, din Polonia vin Vader, o trupă născută în 83 și plimbată de atunci pe mai toate scenele mari ale lumii.

La capitolul români, BRC stă la fel de bine: Alternosfera, Grimus, Luna Amară, Travka, Zdob și Zdub, doar câteva nume care vor cânta în cele trei zile de concerte. Un mix pentru un public larg, nicidecum exclusivit, așa cum ar spune unele guri rele ale urbei.

Dacă pe lângă muzică mai aveți neovie de ceva să vă convingă, luați o scurtă pauză și imaginați-vă: toate aceste concerte se petrec în șanțul de apărare al Cetății de Scaun din Suceava, adică în Cetatea lui Ștefan cel Mare. Ce cadru mai bun pentru o serie de concerte rock decât cetatea lui Ștefan? Ușor de convins, așa-i? Ei bine, ca să trăiți minunea, mergeți între 20 și 22 august la Bucovina Rock Castle.

Read More

Untold

Untold, de la distanță

Cineva scria zilele trecute că odată cu vârsta, evenimentele și muzica devin o chestiune de principiu. Eu cred că alegerea de a lua parte la un eveniment, de a asculta un gen sau altul de muzică, de a vedea un film sau altul, este și rămâne o chestiune de gust, nu de principiu. Algoritmul e cu atât mai simplu: Îmi place? merg. Nu-mi place? Nu merg. Desigur, dincolo de gust, e și vorba de un interes pe care îl oferim în funcție de mentalitate: pot să merg să susțin un eveniment chiar dacă podusul lui nu e pe gustul meu? Pot, dacă sunt de părere că evenimentul respectiv îmi va oferi alte satisfacții decât cele directe.

Festivalul Untold, căci el e vedeta ultimelor zile, a născut o infinitate de discuții pro și contra, de la organizare la conținut, la desfășurare și multe altele. Eu am văzut festivalul de la distanță, prin prisma prietenilor care au fost acolo, dar și prin ochii celor care au muncit ca Untold să fie ce a fost. De la mine s-a văzut frumos, foarte frumos. Am văzut zeci de mii de oameni încântați de participarea lor la festival, sute de oameni obosiți, dar fericiți că munca lor are ecouri atât de puternice, dar și o mână de oameni nemulțumiți de multe și mărunte, cum bine spune o expresie pregătită parcă pentru situația asta. Pentru cei nemulțumiți nu există momentan soluție, căci mergem pe decizia majorității. N-are rost să bat apa în piuă, vor exista mârâieli mereu, asta e firea omului și dreptul la liberă exprimare. Dar nemulțumirile trebuie luate în seamă la fel de mult ca laudele și pe viitor trebuie să încercăm să-i mulțumim și pe cei puțini, care strâmbă din nas. Și, aproape ironic, dacă cei mulțumiți de eveniment îl vor promova acasă cu laude, cei nemulțumiți nu vor convinge oameni să nu participe, ci vor naște în cei cărora le povestesc relele, curiozitatea, motorul ce împinge cel mai bine un om spre ceva nou.

Ce-am văzut dincolo de atmosfera și întâmplările de la festival? Un Cluj fără locuri de cazare (uimitor să vezi cum niciun hotel, nicio pensiune sau orice altă unitate de cazare nu mai avea un loc liber), un Cluj invadat de vizitatori, români și străini, un Cluj de care s-au îndrăgostit, din nou, mii de oameni. Exact cum ar trebui să fie Clujul mereu. Iar ca organizator de evenimente în Cluj, ăsta e cel mai frumos sentiment. Oamenii veniți datorită muncii tale să plece cu greu pentru că s-au îndrăgostit iremediabil de munca ta și de locul în care ai ales să faci asta.

Bravo Untold pentru prima ediție. V-ați ridicat ștacheta undeva sus, dar cu muncă și dedicare sunt sigur că ea se poate mișca din nou.

 

 

Read More

Guillaume Perret

Las’ că vine JazzTM #4

Între-un tren și-un microbuz, fie-n gări, fie-n autogări, te-apucă dorul de momentele făr’ de preț pe care le-ai trăit cu doar câteva zile în urmă. Și-atunci stai și rumegi, cântărești, sortezi și înmagazinezi amintirile fără de care n-ai fi rămas cu nimic dintr-o experiență atât de frumoasă. Că de trăit clipa, ai trăit-o, dar iei mereu cu tine un vârf de experiență, să ai cum să-ți pui zâmbetul pe buze când o fi nevoie, într-o gară sau o autogară.

Și stai și te gândești la paradoxuri, cum ultima zi a festivalului care a pornit deja numărătoarea în suflet pentru ediția viitoare, e în același timp cea mai tristă, oricât de fericită ar fi. Momentul finalului e înșelător, că deși pune punct lucrurilor bune, măcar e un nou început pentru viitor. Dar parcă nu-ți trebuie un alt început când la JazzTM abia au terminat de cântat oamenii ăia frumoși. Premergător celor mai calde zile ale anului, JazzTM s-a bucurat de vremea bună. A avut farmecul ei ploaia de anul trecut, dar parcă răcoarea serii peste minunile de pe scenă a fost o întâlnire mult mai frumoasă.

Aproape de apus au urcat pe scenă Exit Oz, singurii despre care nu știam mai nimic până la primul acord. Din Timișoara, cuminți și talentați, Ozii au confirmat clar: Avem calitate domn’le, avem și e bine că o arătăm. Un singur regret, pe cei mai mulți români care urcă pe scena JazzTM, nu-i mai vezi după spectacol. În timp ce trupele venite din afară pierd nopți împreună în culise, românii se retrag spre locuri mai timide, mai puțin impunătoare. Asta nu-i tocmai ușor de înțeles. Dacă pentru unul ca mine, șansa de a vorbi chiar și pentru zece minute în privat cu Liv Warfield e una imensă, nu pot să cred că pentru un muzician talentat, dar mai puțin ieșit în lume, o astfel de întâlnire n-ar fi altfel de cât extatică. Dar poate gândesc eu prost, mai știi?

Când în fața ta lucrurile fascinează, timpul trece fără prea multe semne. La JazzTM știi cât e ceasul în funcție de cine e pe scenă (iată unul din multele avantaje ale punctualității) și, natural, după lumina de afară. Lumină care se îmbină perfect cu scena, face parte din decor și dă magia unei locații out-door. Guillaume Perret și Electric Epic, o gașcă de francezi ce-au cucerit de când au coborât în culise și-au continuat să frângă inimi muzicale și pe scenă, s-au dovedit a fi nu doar artiști de clasă, ci și oameni cum n-aș fi ghicit. Deh, e vina mea, căci am eu o oareșcare repulse față de poporul de sub Eifel, dar iată cum vin unii și mai îndreaptă săgeata în direcția potrivită. Să trăiești Guill, să trăiți toți și să continuați magia Jazz-Metal, una dintre cele mai frumoase potriveli la care am avut onoarea să asist.

E noapte de-a binelea, Piața Victoriei e plină ochi și mulțimea freamătă. Artista cu cel mai proaspăt Grammy pentru jazzul ei e gata să încânte. Aproape benefic pentru festival, cu o zi înainte de sosirea Diannei Reaves, pe televizoarele din România rula, în reluare, ceremonia Grammy, deci cei care au văzut-o atunci la televizor, aveau șansa să o măsoare direct din fața scenei o zi mai târziu. Doamna Reaves elegantă, calmă și zâmbitoare, extrem de atentă și politicoasă (nu s-a întâmplat doar o dată să ureze noapte bună, bună dimineața sau distracție plăcută oamenilor din festival). Doamna Reaves cu vocea incomparabilă și instrumentiști pe măsură asaltează scena și dă viață locului. Din spatele scenei se vedea lumina a mii de telefoane ce dansau ritmic. Frumos peisaj, mai ales că nu era vorba de mii de oameni ce-și făceau selfie-uri ci de un spectacol de lumini organizat de pe scenă.

Liniște. Aplauze, bis, liniște iar și iar aplauze. E gata. Echipa freamătă, apucă de garduri, strâng cât de repede și ordonat ce-i de strâns în timp ce francezii lui Guillaume și câțiva din americanii Diannei se adună în culise să se cunoască și să petreacă după o seară excelentă pe scenă. Câteva ore mai târziu, artist, voluntar, jurnalist, PR și director artistic stau toți și sărbătoresc cel mai frumos JazzTM de până acum. Zâmbete, clinchete de sticle și pahare, felicitări și muzică la rece, toate în intimitatea (ciudată) din Piața Victoriei în miez de noapte. Până în zori. Iar pe scaunele din fața scenei, un peisaj întâmplător plin de speranță. Patru oameni așteptând parcă o nouă ediție.

1-3 iulie e din nou sărbătoare cu Jazz la Timișoara. Întâlniri cu emoții în glasuri și mâini ce trădează iubirile ascunse, artiști cu muzica în suflet, cu zâmbetul pe buze ce vin și rostesc pe scenă, fără să miște în vreun fel buzele, JazzTM e unul dintre festivalurile minune ale României.

Foto: Flavius Neamciuc

Read More

JazzTM

JazzTM și fericirea

Să scrii dimineața cu shoundcheck-uri pe fundal e o adevărată plăcere. Pentru că ceea ce sunt aparent verificări și ajustări tehnice, la JazzTM devin micro-concerte. Artiștilor care vin aici le place atât de mult scena încât odată urcați nu mai țin cont că-i vreme sau nu de concert, ci se simt bine și cântă cu aceeași pasiune ca și când ar fi deja ora anunțată pe afiș. Ba mai mult, ieri, Liv Warfield a cântat la probe și vreo două melodii care nu au ajuns în spectacolul final, spre deliciul unui mic public timișorean care n-a ținut cont de cele 33 de grade și s-a oprit pe scaune să asculte simplele probe.

Seara, pe scenă, numai bine. Ana-Cristina Leonte, așa cum o știu de multă vreme – plină de energie, cu o voce puternică, plăcută, ce se mulează perfect pe orice gen ar cânta (jazz în cazul nostru). Cu instrumentiști ce s-ar descurca în orice context, oameni ce cântă din pasiune înainte de orice, lucru care se vede pe chipul lor atunci când sunt pe scenă.

The Ruff Pack, un melanj Austria-SUA, o combinație de jazz cu hip-hop (ba chiar și rock, funk, printre altele), energici, surprinzători. O schimbare de ritm din programul festivalului, un suflu nou într-o lume a jazz-ului, o lume care se schimbă în fiecare moment, cu fiecare întâlnire între artiști. Nu cred că atunci când au plecat de acasă, Ruff Pack s-au gândit că spectacolul lor îi va avea ca oaspeți pe scenă pe Lee Hogans (trompetă) și Mino Cinelu (percuție), ambii din band-ul lui Marcus Miller. Frumoasă colaborare și cum zicea cineva, începutul unui viitor proiect de succes.

Despre Liv Warfield și spectacolul ei mi-e cel mai greu să scriu. Unul din acele momente pe care nu vrei să le expui prin povești de frică să nu-și piardă strălucirea și doamne ferește, să uiți ceva. Liv și instrumentiștii ei (NPG Hornz, suflătorii lui Prince) au o chimie ce-i face să explodeze pe scenă. Se simt bine, fac totul cu un profesionalism și o pasiune greu de egalat și transmit asta publicului. Înainte de spectacol am avut o întâlnire cu Liv și o parte din bandul ei și am rămas fascinat de povestea lor. Liv a început de jos, cu visul de a reuși să ajungă unde e. Sute de ore de muncă, sute de emoții și întâlniri cu publicul, mii de aplauze primite. Astea pe lângă talent, menire și o abilitate extraordinară de a mișca publicul. Iar forța ei vine din iubirea pentru muzică și relația frumoasă între ea și instrumentiști.

Încă o zi și gata, înapoi la muncă, afară din visul ăstra frumos cu Jazz și oameni de colecție. Poate când se termină voi reuși să-mi fac și ordine în gânduri și să mai înșir câteva aici, ceva mai coerent și mai organizat. Până atunci, mai e totuși o seară de visat.

Foto: Flavius Neamciuc

Read More

JazzTM

JazzTM 1 – Libertate și generozitate în Jazz

Libertate și generozitate în prima zi pe scena JazzTM. Simțite prin muzică, dar desprinse și din discuții cu Marcus Miller și Rami Khalife (Aufgang), cele două cuvinte definesc cumva festivalul și artiștii invitați aici. Fiecare din cei ce au urcat pe scenă și-au luat libertatea de a cânta cum și ce le place, oferind publicului, cu generozitate, experiențe muzicale unice. Contraste muzicale cum nu se întâlnesc în alte părți decât astfel de festivaluri, jocuri instrumental-vocale și prietenii legate pe scenă, astea-s lucrurile pe care le întâlnești stând în fața unei scene de jazz.

Aufgang, școliți clasic la Julliard, pun în scenă o adevărată evoluție (și combinație) a muzicii de la clasic la ultra-modern. Talentul și inspirația fac din combinații de clasic cu oriental și electronic un melanj absolut funcțional și plăcut. Eclectic, electric, energic, surprinzător, impecabil.

Despre Marcus Miller se pot scrie atât de multe încât și spațiul nelimitat din mediul online s-ar simți îngreunat. Nu doar pentru că Miller e o legendă vie a jazzului, dar lângă el, pe scenă, au defilat alți giganți ai muzicii și au făcut astfel un strop de istorie la Timișoara. Călătorie muzicală pe drumul sclavilor, cu un Miller care mi-a dat impresia că nu are vreun instrument muzical pe care să nu știe să-l facă să emane magie spre public. Am stat cu ochii și urechile spre scenă și m-am pierdut într-un univers cu bass, saxofon, percuții, trompetă și chitară, un univers construit în jurul unui subiect aspru (sclavia), dar pe care Miller a ales să nu-l trateze ca pe-o eternă durere, ci și ca sărbătoare. O sărbătoare a forței umanei de a trece peste greutăți.

Din prima zi mesajul e clar: Timișoara e hotărâtă să convingă că aici jazzul e acasă în luna Iulie. Iar timișorenii confirmă și vin să se bucure de darurile muzicale.

Foto: Flavius Neamciuc

Read More

JazzTM @ Seba Tătaru

Gânduri către JazzTM (1)

Dragă JazzTM,

Mă bucur să te revăd pentru a doua oară anul acesta. Mă bucur că arăți la fel de bine, că ai parte de muzică la fel de înaltă și că Timișoara vibrează din nou cu tine. Mă bucur să revăd aceeași scenă minunată (chiar mă gândeam acum că de oriunde ar fi fotografiată scena, Timișoara te susține cu un background pe măsură – Opera în spate, Catedrala în față) și să văd artiștii care în restul anului sunt la sute de megabiti distanță, iar aici, la doar câțiva metri. Să zâmbești unor oameni care muncesc non-stop să-i încânte pe alții e unul dintre detaliile acelea mici care te fac neprețuit. Să-ți zâmbească înapoi e deja o stare de bine pe care o radiezi în jurul scenei.

Peste câteva ore începe nebunia și vei avea treabă. Artiști de păstrat cu zâmbetul pe buze și gata de oferit tot ce pot pe scenă, public de impresionat cu muzica aleasă cu atâta grijă (și griji). Abia aștept să mă pierd din nou printre muzica ce plutește în aer începând cu ora 20:00 în fiecare seară. Știu că 20:00 pentru că ești cunoscut deja pentru rigoarea ta.

Să fii minunat!

foto: Seba Tătaru

Read More

9tIwvXA

Ce-ar fi dacă?

Când ești seara în oraș și totuși trebuie să trimiți câteva mailuri urgente, ce faci? Mergi acasă cu riscul de a nu te mai întoarce, suni un vecin, amâni urgența pe dimineață sau trimiți de pe telefon. Normal, în 2015, doar varianta cu telefonul e cea mai apropiată de adevăr. Doar că, oricât de la îndemână ar părea, telefonul nu-i musai cea mai bună soluție. Dacă mailurile implică să găsești și să editezi informație, deja se complică treaba. Dacă mai pui și 10% baterie, prieteni care te sună și SMSuri la care trebuie să răspunzi, deja totul devine mai mult un chin decât un ajutor.

Când ești pe tren și orele trec prea greu, prizele n-au curent și laptopul e cu bateria flămândă, la cine apelezi? Ai spune la o carte sau două și la telefon. Aș fi de acord, dar cum prefer să călătoresc cu cât mai puține lucruri la mine, cărțile sunt de multe ori lăsate acasă, n-are sens să îngreuneze bagajul când am acces la tehnologie și mii de pagini virtuale. Așadar, telefonul e din nou baza. Chiar dacă are ecranul mic (n-aș putea folosi un phablet nici dacă l-aș primi), bateria prea mică pentru ore bune de tren, tot smartphone-ul rămâne prietenul de nădejde. Cu tot riscul ca la destinație să nu mai aibă curent de-un telefon către taxi sau prietenii ce te așteaptă.

Astea sunt doar două exemple cu care mă întâlnesc destul de des. Sunt sigur că dacă aș căuta, aș găsi încă vreo zece, poate douăzeci de povești în care telefonul rămâne eroul zilei, chiar dacă nu se ridică la potențialul necesar. Cu riscurile și carențele lui, telefonul ne salvează la nevoie. Ce-ar fi dacă i-am aduce un prieten să-l înlocuiască în sarcinile mondene pe care nu e obligat să le împlinească. Ce-ar fi dacă în loc de a viziona filme, citi cărți, trimite mailuri și editat poze pe telefon, am face toate astea pe-o tabletă? Ce-ar fi dacă un Samsung Galaxy Tab 4, una din tabletele ce s-au impus pe piață, ar înlocui și ajuta telefonul în viața de zi cu zi? Câtă baterie am salva, cât s-ar bucura ochii mei și, mai important, cât m-aș bucura eu să am încă un sprijin tehnologic aproape. O fi mult, o fi puțin, dar laptopul și telefonul n-ar fi supărați de compania unei tablete. Ba aș deveni mai util, mai eficient și cu siguranță mai ordonat.

Aș scrie, aș viziona, aș asculta, poate chiar aș și juca. Totul în timp ce alte deviceuri își fac treaba mai util, mai elegant, salvând mai multă baterie. Eh, ce viață domn’le, ce viață!

Read More

JazzTM

Tărâmul poveștilor cu Jazz (TM)

Oltea e de multe ori sursă de inspirație pentru amintiri și povești frumoase. Acum că mai sunt puține zile până la JazzTM, a deschis cutia Pandorei și a scris câteva amintiri din anii trecuți. Spun Pandorei pentru că cele trei zile ale unui astfel de eveniment te umplu de amintiri și povești și te pun în situația în care sunt acum: ce alegi să spui tuturor și ce ții pentru tine, căror povești le încalci intimitatea și care-s amintirile ce te hrănesc doar din sertarul tău închis cu cheie.

De aceea sap acum după amintiri care să vă convingă că un astfel de festival nu e doar ceea ce se întâmplă pe scenă, ci și toate lucrurile din spatele ei, dar și din laterale, sau din centrul orașului în care se întâmplă. Artiștii nu sunt păziți cu flote armate, celor mai mulți dintre ei le place să se plimbe prin oraș și astfel puteți da nas în nas cu câștigători de Grammy sau trupe ale piese le fredonați zilnic.

Anul trecut, la una din mesele de prânz am realizat că lângă noi stăteau cei de la The Cat Empire. N-am rezistat să nu intru puțin în vorbă înainte să ajungă mâncarea. Și pentru că prefer muzica pe scenă, am început discuția pe bază de mâncare. Am vorbit atunci despre vită argentiniană, miei australieni, burgeri americani, salate și garnituri universale. N-am scăpat de discuția despre mâncarea tradițională românească, nici ei n-au scăpat de cerința mea de a-mi spune poveștile celor mai trăznite mâncăruri găsite în lume. Niciun moment discuția n-a trecut spre muzică, muncă și alte lucruri care ar fi îngreunat cu siguranță atmosfera. Am plecat de la masă realizând că am ratat șansa de a întreba despre cele mai celebre piese ale lor, despre muncă și muzică, dar nu mi-a părut rău (am avut norocul să discut asta o zi mai târziu cu ei), ci am simțit, încă o dată, că există în lumea asta un subiect universal pe seama căruia poți discuta cu oricine: mâncarea. Așadar, dacă vreodată vă blocați și nu știți ce să spuneți, atingeți subiectul culinar. Cei mai mulți se vor relaxa și vor povesti cu zâmbetul pe buze orice ține de bucătărie și farfurii.

O altă amintire, care mă face să vreau la JazzTM încă din prima zi de după finalul evenimentului, fără să știu cine va urca pe scenă, e primirea minunată pe care echipa festivalului mi-a făcut-o. Nu cunoșteam pe nimeni în afară de Oltea, eram doar un intrus cu blog, gata să culeg povești și să scriu totul aici, dar echipa JazzTM n-a ținut cont de asta și m-a primit în culise fără să se uite ciudat sau să mă pună într-un colț separat de ei. M-au făcut să înțeleg că nu fac asta pentru bani, recunoaștere sau alte bazaconii din astea superficiale. O fac pentru Timișoara, pentru că e un eveniment care-i încarcă și pe ei oricât de mult i-ar consuma, dar și pentru că e o altă șansă ca ei să lucreze cot la cot. Un fel de teambuilding înainte de festivalul care i-a adus împreună – PLAI. Abia aștept să-i văd din nou pe oamenii ăia minunați și să stau de dimineață până seara alături de ei. Desigur, dacă mă mai primesc.

Anul acesta la JazzTM voi căuta poveștile oamenilor frumoși. Fie că sunt din public, echipă sau de pe scenă, nu voi face discriminare și voi povesti aici despre toți oamenii personaj pe care-i voi vedea. Asta pentru că muzica trebuie ascultată, nu povestită. Așadar, haideți și voi la Timișoara pe 3-5 Iulie să ascultați povești jazz:

Vineri 03.07.15 20:00 Brum | 21:00 Aufgang | 22:30 Marcus Miller
Sambătă 04.07.15 20:00 Ana-Cristina Leonte | 21:00 The Ruff Pack | 22:30 Liv Warfield w/ Prince’s NPG Hornz
Duminică 05.07.15 20:00 Exit OZ | 21:00 Guillaume Perret | 22:30 Dianne Reeves

Read More